Țara în care ne-am născut ne dă dreptul de a fi cetățeni ai ei. Când ne naștem din nou. Dumnezeu ne face onoarea de a fi cetățeni în Împărăția Cerului. În societatea în care ne aflăm, ne bucurăm de privilegiile pe care le avem, dar să nu uităm de responsabilități. La fel, în Împărăția lui Dumnezeu primim drepturi, dar și responsabilități pe care trebuie să le îndeplinim. Atât timp cât cele două coexistă fără să existe fricțiuni, nu avem dileme morale. Dar, dacă societatea impune reguli care contravin principiilor divine, trebuie „să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”.
Situația în care ne aflăm – generată de Coronavirus – este una de criză, truism evident, dar așa o percepem, așa o trăim. Și această criză îngrijorează, sperie, îngrozește chiar. Reacții normale, inevitabile, deloc condamnabile la urma urmei. Natura noastră umană ia act de noutatea înfricoșătoare a unei realități.
În anii ‘90, România cunoștea un interes crescut de spiritualitate creștină. Această etapă, în care s-au născut multe biserici și lucrări creștine de mare impact, s-a stins gradual. Motivele sunt multiple: secularizarea, materialismul, deschiderea spre alte religii sau idei datorată circulației libere în UE și avansului tehnologiei, problemele slujitorilor Bisericii; o viață spirituală creștină neconvingătoare.
Dacă în anii comunismului, cultele și comunitățile evanghelice erau orientate spre interior, cu minime legături cu societatea și probleme ei, deceniile ulterioare au fost caracterizate, în opinia mea, de un comportament preponderent reactiv față de problemele ivite, atât la nivel instituțional, cât și la nivelul poporului credincios al mișcării evanghelice – iar asta atunci când s-a coagulat cât de cât o reacție.
Isus nu a spus: „Îmi voi zidi Templul” sau „Îmi voi zidi Sinagoga”, cele mai proeminente două instituții religioase evreiești de atunci. În schimb, El a ales o entitate laică dezvoltată mai întâi de greci când a spus: „Îmi voi zidi Ekklesia”. De ce? Răspunsul este fascinant, provocator și plin de putere.
