"Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim; pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care învie morţii" (2 Corinteni 1: 9). Apostolul Pavel a scris acele cuvinte când a atins fundul prăpastiei. El spunea, în esență, că "Domnul m-a adus în situaţia în care orice ajutor omenesc este inutil. Era un loc atât de deznădăjduit că numai Dumnezeul care deţinea puterea de a învia mai putea să mă salveze!"

Știm că Domnul ne încearcă atunci când Dumnezeu permite o intensificare a crizei din viața noastră. De ce face asta? Ce urmărește? Domnul nostru permite ca acest lucru să se întâmple astfel încât El să poată ajunge la ultimele rădăcini ale necredinței noastre!

De-a lungul istoriei, oamenii au crezut că ar putea face față oricărei calamități suficient de bine fără a avea credință în Dumnezeu. Prorocul Isaia a scris că astfel de batjocoritori se laudă: ”Când va trece urgia apelor năvălitoare, nu ne va atinge, căci avem ca loc de scăpare neadevărul şi ca adăpost, minciuna!” (Isaia 28:15). Isaia îi numește pe acești oameni orbi din punct de vedere spiritual (vezi Isaia 26:11); cu alte cuvinte, ei nu vor atribui nici o calamitate lucrării lui Dumnezeu. În schimb, ei vor acționa ca și când Dumnezeu nu ar fi deloc în ceruri.

Lucrurile care se petrec astăzi în lume dau naștere fricii. Suntem martori ai cuvintelor lui Isus: ”Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate.” (Luca 21:25-26) Hristos ne avertizează: ”Fără speranță în Mine, mulțimi de oameni vor muri efectiv de frică.”