articol de Delia Remeș, Șimleul Silvaniei

În această toamnă se împlinesc 14 ani de când am rostit prima rugăciune către Tatăl meu: „Doamne, iartă-mă!”. Era rugăciunea unui suflet care se preda iubirii desăvârșite. S-a întâmplat în primăvara anului 1999. De atunci Domnul a adus în ființă începutul unei vieți de rugăciune care nu s-a sfârșit nici până azi, căci cu fiecare rugăciune rostită sunt tot mai aproape de inima Tatălui. Din primăvară până în toamnă, chiar dacă nu încheiasem încă legământul în apa botezului, am stat în rugăciune necurmată și post pentru familie și ce urma să vină... nici nu mi-am închipuit. Sora mea era la Domnul de o lună de zile și împreună, cu susținere și în dependență de El, am stat lângă Cruce plângând nopți la rând, pe de o parte de bucuria întâlnirii cu El, pe de altă parte din cauza greutăților din familie. Copiii erau mici: de 5, respectiv 4 anișori. Seara, după ce totul se liniștea, erau momentele întâlnirii mele cu Iubitul meu, Mirele meu. 

”Cui i se iartă mult, iubește mult!” Veneam dintr-o perioadă foarte grea a vieții mele personale și de familie și la început sentimentul care mă copleșea venea din faptul că mă simțeam iubită, acceptată și datoare pentru toată viața Celui ce a mers în locul meu la Cruce pentru ca eu să pot fi liberă. Acestea m-au împins înainte într-o relație bazată de la bun început pe rugăciune și  post și cu fiecare rugăciune eram tot mai aproape de inima Tatălui.

Un adevărat credincios întotdeauna este pe recepţie cu cerul. Orice clipă de răgaz e prilejul unei conectări cu izvorul puterii ce se află în Duhul Sfânt. Învăţătorul Ioan Marini a ajuns la treapta binecuvântată în care făcea din toate o rugăciune de cerere, de mulţumire către Dumnezeu, de preamărire a Lui. O mare parte din timpul acestui trăitor al lui Hristos era dedicat rugăciunii.

La Săsciori, în casa părintească, în „camera dinainte“, acolo era masa lui de lucru şi „altarul“ de jertfă. Seara, când era vreme bună, mergea pe malul râului Sebeş din care pornea o coastă cu brazi. Acolo, într-un loc ferit, lângă o stâncă vegheată de lumânările verzi ale brazilor, rămânea în rugăciune până în zori. Rugăciunea acestui om al lui Dumnezeu era un adevărat dialog în care sufletul se revărsa în suspine, în lacrimi şi în strigăte de durere sau de bucurie.

Mulţi dintre cei care l-au găzduit mărturisesc lucruri uimitoare. Petrecea ore întregi pe genunchi, la rugăciune, deşi era atât de slăbit trupeşte iar genunchii aveau bătături uneori dureroase. Ai casei se culcau, dar el, deşi promitea să facă acelaşi lucru nu peste mult timp, rămânea până dimineaţa în rugăciune.

„După aceea Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărâmăturile şi-l voi înălţa din nou: pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate Neamurile peste care este chemat Numele Meu…” ~ Faptele apostolilor 15:16-17

MIR sau Maratonul de Închinare şi Rugăciune este o manifestare spirituală inspirată de Dumnezeu în primăvara anului 2009 şi binecuvântată de El de-atunci încoace, cu continuitate şi roade spirituale.

Viziunea acestei lucrări a fost plantată simultan de Duhul Sfânt în inimile mai multor lideri de închinare de diverse confesiuni din Bucureşti. Este vorba despre un timp de laudă, închinare şi rugăciune interconfesională, timp  structurat în “străji” de una sau două ore de muzică şi rugăciune. L-am numit “maraton” datorită duratei, resurselor, energiei spirituale şi fizice, precum şi devotamentului pe care le presupune. În cadrul său sunt bineveniţi să slujească lui Dumnezeu şi trupului lui Hristos, toţi cei care au încredinţarea şi confirmarea că sunt închinători adevăraţi: echipe de închinare ale bisericilor bucureştene sau din provincie, muzicieni individuali, precum şi pastori, lideri şi oameni ai rugăciunii. 

de Alina Avram (redactor Alfa Omega TV)

Suntem misionari prin media. Nu folosim mijloace tradiționale, nu mergem de la om la om, dar prin televiziune, internet, resursele video și tipărite pe care le oferim, ajungem în casele a milioane de oameni și îi câștigăm pentru Cristos! O astfel de lucrare nu se poate face decât cu multă rugăciune din partea celor implicați direct, dar și a celor care au devenit parte din această lucrare indirect. 

Suntem misionari, dar nu am găsit secretul rugăciunii ascultate. Avem încă multe rugăciuni care sunt pe lista de așteptare a lui Dumnezeu. Deseori am stăruit în rugăciune până să primim un răspuns. Alteori Dumnezeu a răspuns unor rugăciuni scurte, rostite de multe ori pe fugă. De multe ori nu știm cum să ne rugăm, cum să cerem, ce să cerem, dar Duhul Sfânt ne călăuzește întotdeauna. Nici ucenicii nu au știut cum să se roage, și totuși erau oamenii aleși de Isus, bărbați prin care El avea să  facă minuni mari, să aducă eliberare și vindecare unei lumi înstrăinate de Dumnezeu. Prin rugăciunea „Tatăl Nostru”, Isus a vrut să-i învețe pe ucenici, dar și pe noi astăzi, anumite lucruri despre Dumnezeu, rugăciune și nevoile noastre.